Radurusch’s Blog

Experienţa morţii şi lumea de dincolo

Ce vom vedea când vom muri… şi după

Există, în momentul de faţă, mii de relatări făcute de oameni de diferite religii, clase sociale şi naţionalităţi, privind experienţele din preajma morţii. Acestea ne pot ajuta să aruncăm o privire, fie ea şi sumară, dincolo de limetele acestei lumi, pentru a înţelege ce este misterioasa Lume de Dincolo. Sunt oare aceste relatări doar simple viziuni ascunse şi indiscrete furate unei realităţi care nu ne este accesibilă până în pragul morţii?

Aflându-se în pragul morţii, dar reuşind să se salveze, fie printr-un miracol, fie datorită tehnicilor de reanimare moderne, aceşti „reveniţi” – care au trăit experienţa morţii iminente – întorcându-se, nu cu o viziune a neantului, cum ar putea crede materialiştii, ci a unui Altceva, clar întrevăzut şi descris ca o călătorie în altă lume – au văzut oare, precum Orfeu, intrarea în regatul morţii?

Tunelul luminii

Acest caz tipic este relatat în primul buletin al Asociaţiei Internaţionale pentru studiul stărilor ce apar în preajma morţii.

Domnul Chouraki, aprod în justiţie, a fost foarte grav accidentat pe o autostradă, în clipa în care îşi pornea în mod imprudent maşina ce rămăsese în pană. Ca urmare a acestui şoc el a rămas şapte ore în comă, trăind o experienţă uluitoare. Iată ce a povestit mai târziu: „Am avut o veritabilă viziune a morţii, simţind la început o separare de propriul meu trup.

Mi-am văzut corpul inert… apoi un fel de tunel în care eram atras fără a mă putea opune. La capătul acestui tunel strălucea o lumină foarte vie… Mi-am văzut viaţa, derulându-se în întregime în faţa ochilor, în secvenţe extrem de rapide şi am simţit dorinţa foarte intensă de a mă agăţa de ea. Îmi este foarte clar acum că numai astfel am putut reveni din comă.”

O experienţă trăită de opt milioane de oameni

Aceste mărturisiri, rezervate altădată doar revistelor medicale specializate, ar fi rămas necunoscute marelui public fără opera doctorului Raymond Moody. Ele au fost prezentate într-o carte publicată în 1975, carte ce s-a bucurat de un imens succes. Publicată într-un tiraj de 3,5 milioane de exemplare şi vândută în întreaga lume, cartea sa „Viaţa de după moarte” a jucat rolul unui revelator; reacţiile au fost atât de intense şi de numeroase încât s-a aflat astfel că o proporţie deloc neglijabilă a populaţiei fusese se confruntase cu asemenea experienţe tulburătoare (conform unui sondaj realizat în America, în 1988, este vorba de 8 milioane de oameni).

În plus, această experienţă are un caracter general uman, indienii din Amazonia fiind şi ei incluşi în sondaj; este de remarcat şi independenţa de cultură, de nivel social, de inteligenţă şi religie, a persoanei care trăieşte experienţa.

Algoritmul morţii

Iată cum prezintă doctorul Moody fazele caracteristice fiecărei experienţe, faze care apar cel mai adesea în relatările celor ce au trecut la un pas de moarte.

1) Apare mai întâi un sentiment incredibil că ai murit. După un timp oarecare de confuzie, de cele mai multe ori însoţit de teamă, rănitul sau bolnavul realizează că este mort şi imediat starea de teamă se transformă într-o fericire inexplicabilă.
2) Pacea şi absenţa durerii; chiar dacă a fost precedată de o durere, experienţa aceasta este total nedureroasă.
3) „Mortul” are impresia că şi-a părăsit corpul şi că îl priveşte acum din exterior, ca pe un lucru abandonat (fenomen cunoscut în parapsihologie şi sub denumirea de autoscopie).
4) Traversarea tunelului întunecat. Experimentatorul simte că străbate un tunel cufundat în obscuritate, la capătul căruia se află însă o lumină orbitoare. Acolo îl aşteptă fiinţă de lumină ce iradiază în jurul lor pace şi bunăvoinţă; aceştia sunt prietenii sau părinţii decedaţi.
5) Întâlnirea cu însăşi Fiinţa Supremă, sursă nesfârşită de iubire, compasiune şi înţelegere.
6) Bilanţul vieţii: înainte de întoarcerea la viaţa obişnuită, i se proiectează ca într-o străfulgerare, într-o succesiune accelerată, în secvenţe viu colorate şi tridimensionale, tot ceea ce a trăit încă de la naştere, ca şi cum s-ar reactualiza într-o clipă toate experienţele esenţiale trăite într-o viaţă, spre a nu mai fi uitate niciodată.
7) Urcarea rapidă la cer; ea se realizează în unele cazuri încă de la intrarea în tunel, fără derularea firului vieţii. Este o senzaţie de ascensiune rapidă către o dimensiune superioară.
8) Întoarcerea în corpul fizic, adesea împotriva propriei dorinţe. Experienţa „începutului de moarte” este atât de fascinantă şi de beatifică la unele fiinţe (mai ales la cele care au trăit o viaţă pură), încât ele nu mai doresc reîntoarcerea în planul fizic.

Concluziile ştiinţei

Dacă doctorul Moody a făcut cunoscute întregii lumi experienţele empirice trăite în preajma morţii, doctorul Keneth Ringh, profesor de psihologie la Universitatea din Connecticut, a fost primul care a întreprins o cercetare ştiinţifică aprofundată a acestora. Dincolo de diferenţele ce apar uneori în descrierea fenomenelor produse în timpul agoniei, acestea exprimă întotdeauna pentru cel ce le trăieşte aşa-numita „experienţă a substratului”.

În primul rând, Ringh confirmă descoperirile lui Moody, subliniind extraordinara similitudine între descoperirile celor două cercetări. Pornind de la relatările a 102 persoane, cu privire la stările trăite de acestea în agonie, dintre care 52 de bolnavi, 26 de accidentaţi şi 24 cu tentative de sinucidere, el recapitulează diferitele stadii ale tranziţiei în „Lumea de Dincolo”, ce cuprind: o senzaţie de bine adesea extatică, dedublarea, perceperea uneia sau mai multor prezenţe, o retrospectivă vizuală rapidă şi clară a vieţii trăite până atunci, apoi „întoarcerea”, deci reintegrarea în corpul fizic, ce se realizează uneori pătrunzând prin cap, alteori prin ombilic sau piept.

Vedem deci că, în termeni uşor diferiţi, de data aceasta ştiinţifici, aparţinând domeniului psihologiei, sunt prezentate aceleaşi trăiri.

Nu suntem cu toţii egali în faţa morţii?

Continuând cercetările, Ringh obţine în studiul său rezultate inedite. Conjuncturile şi cauza care determină agonia ar putea schimba oare cu ceva scenariul trăirilor în preajma morţii?

Este totuşi cert că accidentaţii trăiesc mai intens acea experienţă a bilanţului vieţii, şi că pentru sinucigaşi „nu există tunel, nici lumină strălucitoare, nici prezenţe benefice, nici pătrunderea într-o lume transcendentă de o frumuseţe supranaturală, doar perceperea unei lumi întunecate, ostile, o lume de coşmar”. Concluzia este evidentă şi ea aparţine tuturor religiilor: sinuciderea este cel mai mare păcat; ea nu pune capăt suferinţei, ci măreşte agonia deznădejdi după actul criminal.

Continuându-şi cercetările, Ringh ajunge la concluzia că nu există clase de indivizi privilegiate, înclinate predominant către aceste experienţe. Nici culoarea pielii, nici starea civilă nu influenţează în vreun fel experienţa; ea poate surveni la orice vârstă şi rămâne total independentă de credinţa religioasă sau de cunoaşterea prealabilă a fenomenului.

În statisticile efectuate în ultimii ani se evidenţiază faptul că cei care trăiesc aceste experienţe extraordinare sunt în marea lor majoritate printre aceia care nu au auzit niciodată de doctorul Moody. Acesta este un fapt explicabil căci, în ciuda succesului considerabil al cărţilor sale, există încă foarte mulţi oameni care ignoră total acest subiect.

O mare parte a studiilor este consacrată consecinţelor, repercusiunilor intime pe care o asemenea experienţă le exercită asupra celui care a trăit-o. Mai întâi, „întrezărirea morţii”, deşi poate părea curios, îl „cheamă la viaţă” pe cel ce a ajuns dincolo. Concluzia este totuşi relativă, deoarece putem presupune că şi cei care părăsesc definitiv planul fizic trec printr-o experienţă asemănătoare şi cu toate acestea nu se mai întorc, setea de viaţă stingându-li-se.

Un fapt sigur este însă acela că tuturor celor ce revin li se transformă fundamental modul de a privi viaţa. Un astfel de om devine din ce în ce mai înţelegător cu ceilalţi, iar atitudinea sa în faţa religiei se modifică radical. Chiar şi cei mai sceptici se conving de existenţa unei Realităţi Esenţiale ce poate fi numită Dumnezeu. Dispare total şi sentimentul apartenenţei la o religie anumită, însă credinţa în Dumnezeu devine mult mai fermă. Sentimentul „fricii de Dumnezeu” este sublimat într-o beatifică stare de recunoştinţă. În conştiinţa omului survin mult mai clar întrebările fundamentale ale existenţei: De unde venim? Unde ne ducem? Cine suntem noi cu adevărat? Întrebări la care încep să întrezărească răspunsuri.

Apare totodată o vădită detaşare faţă de preocupările materialiste, faţă de dorinţa de a acumula bani sau bunuri. Gândurile unei fiinţe care a trăit o astfel de experienţă devin mult mai elevate, cu o tendinţă permanentă de generalizare şi universalizare. Relaţiile cu ceilalţi devin dominate de un spirit fratern şi de compasiunea celui ce a văzut şi dincolo de ceea ce ochii obişnuiţi pot să vadă.

Acesta este rezultatul unei evoluţii spirituale „cosmice” mult accelerate şi nu al unei banale schimbări a religiei. În orice caz, experienţa „vieţii de după moarte” este cel mai puternic antidot împotriva fricii de moarte. Ea poate fi asimilată, într-o oarecare măsură, unui vaccin psihologic.

Cei ce trec printr-o astfel de experienţă capătă cel mai adesea certitudinea că viaţa se continuă după moarte şi, mai mult decât atât, ea continuă într-un mod extraordinar de frumos, fascinant, beatific. „Eu nu mai percep moartea ca pe o anulare, ci ca pe o renaştere,” a spus unul dintre ei. „Moartea fizică îţi permite să renaşti pentru a cunoaşte o viaţă mai senină.” Aceasta nu înseamnă, în nici un caz, că experienţa ar trebui încercată în mod deliberat, prin sinucidere! Aşa cum am arătat, consecinţele ar fi dezastruoase.

Singura deosebire, în raport cu concluziile lui Moody, este că nici una dintre persoanele consultate de Ringh nu a relatat că a întâlnit Fiinţa de Lumină. Ringh a conchis că această experienţă post-mortem trebuie să fie cu totul excepţională şi că nu orice fiinţă poate avea acces la ea. De altfel, studii ulterioare au demonstrat că aceasta este o fază foarte avansată în procesul desprinderii de planul fizic şi de aceea oamenii se întorc adesea înainte de a o trăi.

Există şi experienţe infernale?

Nici Ringh nici Moody nu au vorbit niciodată despre experienţele infernale ce le-au fost relatate. Cardiologul M. Rawlings a cules însă şi mărturii în acest sens. Pentru unii, „tunelul” s-ar sfârşi într-un teren tenebros şi incert unde colcăie „personaje groteşti ţesute în umbră şi adunate pe malul unui lac de foc”.

În ceea ce priveşte ipotezele posibile ale stării de agonie, descrierile relatate de dr. Ringh în urma cercetărilor sale, sunt printre cele mai frumoase pagini scrise vreodată referitoare la moarte şi la această prelungire semi sau supra-conştientă a sa.

O simplă halucinaţie?

Dr. Susan Blackmorede la Universitatea din Bristol, una dintre cele mai aprige contestatare a ideilor şi experimentelor pe care vi le-am prezentat, consideră experienţele din preajma morţii ca nefiind altceva decât rezultatul unei activităţi a creierului. În anumite circumstanţe, legate de apropierea morţii, creierul ar fi supus unor halucinaţii, generând aceste senzaţii post-mortem. Moyes şi Kletti au avansat ideea că bilanţul panoramic al vieţii ar putea să se datoreze „descărcărilor neuronice de natură epileptică în lobul temporal”.

Savantul Carl Sang, supranumit de către unii confraţi ai săi domnul „Eu ştiu tot”, a găsit de cuviinţă să se pronunţe şi asupra acestui subiect „transcendent”. Pentru a nu-şi periclita reputaţia, Sagan speculează că senzaţia de tunel urmată de linişte, pace, fericire este legată de fenomenul de reamintire a experienţei naşterii, şi anume faptul că la venirea pe lume noi traversăm un astfel de „tunel” la capătul căruia ne aşteptă lumina orbitoare a sălii de operaţie şi fiinţele „atotputernice”, medicii! Această analogie se loveşte însă de faptul că totuşi asemenea experienţe au trăit şi oamenii născuţi prin cezariană, dar aici, savantul Sagan se închide definitiv în tăcere.

Lucrarea lui Blakmore, pe care ea a numit-o „Cartea sufletului care moare” nu este totuşi lipsită de interes. Când moartea este iminentă, afirmă ea, creierul nu mai are oxigen şi suferă de anoxie, stare susceptibilă să declanşeze o dezinhibare, provocând descărcarea rapidă şi dezordonată a neuronilor. Aceasta ne duce cu gândul la efectele mescalinei sau ale LSD-ului. Faptul că există mai mulţi neuroni centrali, în procesul viziuni, ar induce iluzia că există un tunel iluminat în mijlocul său.
Endorfinele, substanţe naturale cu efecte identice cu ale morfinei, care sunt produse de creier, ar reduce durerea şi ar induce o stare de euforie foarte eficientă împotriva stresului, având efecte secundare aceste viziuni şi lumini strălucitoare.

Opinia doctorului Ringh este însă alta. El afirmă că interpretările psihologice şi fiziologice sunt „inadecvate şi inadmisibile” şi aduce numeroase argumente împotriva lor. Totuşi el nu respinge ideea că lipsa de oxigen a creierului ar putea provoca o „stare modificată de conştiinţă” care, la rândul său ar activa „matrici inconştiente”, compunând astfel elementele unei experienţe din preajma morţii. De aici rezultă ideea unui „program integrat” care s-ar pune în mişcare în momentul morţii aparente. Cum s-ar explica în această situaţie faptul că în timpul experienţei, aparatele medicale conectate la bolnav arată totuşi activitate cerebrală nulă?

Iată însă ideea de bază a teoriei holografo-psihologice a Dr. Ringh: „Problemele ridicate de aceste experienţe sunt imposibil de interpretat, fără a le confrunta cu spiritualitatea.” În acest context, el propune un concept care se inspiră din bazele ocultismului şi ale tehnicii de avangardă a holografiei.

Ştiinţă şi spiritualitate

„Teoria holografică mi se pare o speranţă reală pentru a furniza o fundamentare ştiinţifică pentru înţelegerea „substratului”, a acelei realităţi fundamentale a lumii” – continuă Dr. Ringh. „Mă gândesc că există un univers, frecvent cunoscut sub numele de plan astral, creat de interacţiunile structurii trăirilor emoţionale şi gândurilor.” După părerea sa, tot ceea ce noi ştim din parapsihologie şi din holografie „poate să justifice virtual fiecare din aspectele profunde ale acestor experienţe uimitoare.”

Ringh adoptă, prin aceasta, modelul neurochirurgului Karl Pribram, care a descoperit un posibil mod de funcţionare de tip holografic al creierului, în care reţelele de neuroni funcţionează într-un spaţiu fără timp „codând şi decodând holograme”, veritabile creaţii născute în mintea noastră, având ca bază un univers mai abstract, sintetic.

Pentru a se crea o imagine holografică este necesară o hologramă, suport al unor franje de interferenţă şi o lumină coerentă: laserul. Analogic vorbind, holograma universului e înscrisă în mintea fiecăruia dintre noi, iar lumina conştiinţei noastre, a Sinelui, este precum lumina laserului ce dă viaţă imaginii.

Procesul experienţelor din preajma morţii ar putea fi decodarea unei astfel de holograme, încrustate în mintea noastră încă de la naştere sau dinainte şi care s-ar declanşa în apropierea morţii. În plus, conform principiului holografiei „programul integrat” ar proveni de la un spaţiu fără timp unde totul este cuprins şi oglindit în fiecare parte. Este una din caracteristicile interferenţei undelor laser, care stau la baza creierii luminii holografice, descoperită de Denis Gabor în 1948.

După moarte rămânem noi înşine, însă simţim mai clar că facem parte dintr-un TOT, din Dumnezeu, într-un „Dincolo” pe care creierul nostru nu-l poate concepe acum, şi în care timpul se deformează treptat până într-un punct în care dispare.

Spre OMEGA

Dacă imaginaţia noastră cu privire la ceea ce se poate întâmpla după moarte este limitată, aceasta se datorează în mod cert faptului că trăim în plan fizic, cu alte cuvinte că ceea ce trăim acum pare a fi pentru fiecare dintre noi singura realitate posibilă.

Doctorului Ringh îi place să vadă în amploarea actuală a „experienţelor substratului”, datorate ameliorării constante a tehnicilor de reanimare, indiciul faptului că suntem pe pragul unei noi etape evolutive în care s-ar putea declanşa un fel de desprindere a conştiinţei umane ataşată până acum doar creierului şi lumii materiale, făcând-o capabilă să sesizeze şi să integreze realitatea superioară.

Prin căutările sale de natură spirituală putem spune că dr. Ringh a plecat el însuşi „În drum spre Omega” – titlul ultimei sale cărţi. Textual, el se întrebă: „Experienţele din preajma morţii ar putea oare să fie un mecanism evolutiv, care să aibă ca efect un salt al indivizilor şi o translaţie în noul stadiu de dezvoltare umană, neogeneza lui Theilhard de Chardin sau supramentalul lui Sri Aurobindo – deblocându-le oamenilor facultăţile spirituale adormite până atunci? Şi tot el răspunde: „O nouă rasă de fiinţe umane evoluate spiritual, homo noeticus, a lui John Wite, este pe cale să se nască, rasă ce ar putea să transforme planeta”.

Perspectivă cu adevărat fascinantă. Însă datoria noastră de oameni conştienţi este să căutăm în permanenţă să ne apropiem de această cunoaştere de ordin spiritual şi nu să aşteptăm pasiv eventualitatea unei experienţe în pragul morţii. De altfel, experienţele astrale ale ocultiştilor nu sunt altceva decât replica, în condiţii normale de sănătate, a trăirilor din preajma morţii.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: